• Jan : 31 : 2011 - Forbin pretium quam quis lacus eleifend ultricies
  • Jan : 31 : 2011 - Aenean vehicula congue nisi rhoncus tempor neque interdum vitae
  • Jan : 31 : 2011 - Integer nec libero urnanisl sed vestibulum
  • Jan : 31 : 2011 - Suspendisse cursus hendrerit metus et luctu
  • Jan : 31 : 2011 - Nam ullamcorper iaculis erat eget suscipit.

Rachel Maddow e astăzi una dintre cele mai vizibile şi apreciate voci liberale din mass-media americană, emisiunea ei de pe MSNBC* e urmărită zilnic de aproximativ un milion de telespectatori, cu creşteri recente de până la un milion şi jumătate*, datorate campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale. De la apariţia ei în televiziune a stârnit un interes atât de mare că pare incredibil că şi-a lansat emisiunea doar cu patru aniî n urmă. Pentru a-i înţelege cât mai clar traiectoria până în acest punct, pentru a putea explica ce o motivează şi de ce publicul de stânga, dar nu numai, s-a îndrăgostit ea, o personalitate atipică, sunt necesare câteva salturi în trecut.

Perspectivă
E anul 1990, festivitatea de absolvire a liceului Castro Valley din California. O tânără, o blondă slăbuţă şi înaltă, e prezentată şi invitată pe scenă să ţină un discurs* despre experienţele acelor ani, dar ceea ce ajunge să spună nu doar că sună total diferit faţă de ce te-ai aştepta, dar indică tiparul pe care Rachel Maddow îl foloseşte atunci când îşi construieşte eseurile introductive din fiecare seară. Dacă e să extrapolăm puţin, să presupunem că ideile expuse acolo au ghidat-o până în prezent, atunci putem lua cu uşurinţă câteva citate în care să-i recunoaştem activitatea.
Pentru început, atât într-un promo pentru MSNBC*, cât şi în declaraţii de presă*, Maddow insistă că ceea ce-ar putea fi confundat cu activism sau propagandă e, de fapt, simpla exprimare a unei opinii, scopul ei fiind 'creşterea nivelului de informaţie utilă din lume'. În discursul din 1990: "(...) Am decis să spun lucrurile pe care am vrut cu adevărat să le spun în ultimii patru ani: (...) după ce absolvim în seara asta, nu mai trebuie să lăsăm societatea să ne dicteze, avem ocazia s-o creăm noi înşine. (...) Castro Valley are potenţialul să devină o comunitate progresistă interesantă şi atractivă, dar nu cred că cei care deţin astăzi puterea sunt pregătiţi să lase aşa ceva să se întâmple. Să dăm de înţeles oligarhiei existente aici că nu acceptăm gândirea ei limitată." Încheie cu: "(...) avertizez restul comunităţii, atenţie, venim!" La numai 17 ani se întrevede deja imaginea unei personalităţi cu inclinaţii reformatoare.

Activism şi studii
Dacă declaraţiile de mai sus par înflăcărate, chiar provocatoare sau vădit arbitrare, există ceva în trecutul lui Rachel Maddow care explică tonul şi direcţia. În aceeaşi perioadă cu începerea facultăţii, la Universitatea Stanford, se implică în acţiuni de activism pe problematica tratării SIDA în închisori, domeniu de care se declară copleşită*, în care, spune, nu putea să se simtă inclusă. "A fost un teritoriu al băieţilor." Activismul ei în organizaţii ca ACT UP* şi AIDS Legal Referral Panel şi-a pus amprenta asupra viziunii sale în ceea ce priveşte societatea, obligaţiile şi limitările inevitabile, dar şi orizonturile pe care şi le-a stabilit pe mai apoi. În 1995, obţine o bursă de studiu Rhodes, moment în care pleacă la Oxford pentru doctorat, pe care îl încheie şase ani mai târziu cu lucrarea "HIV/SIDA şi reforma asistenţei medicale în închisorile britanice şi americane"*.
Tot 1990, tot pe la vârsta de 17 ani, în campusul Universităţii Stanford, unde îşi face coming out-ul ca lesbiană, într-o manieră agresivă şi ostentativă. Vorbind despre acest episod*: "Am scris o scrisoare de coming out şi am lipit-o în toate băile din cămin. Voiam să termin odată cu totul, ca toată lumea să ştie şi, în acelaşi timp, să-i provoc pe cei care nu puteau să se descurce cu vestea." În stilul acesta rebel, duce lucrurile un pas mai departe când creează contextul publicării un articol despre ea în ziarul facultăţii, despre orientarea ei sexuală, asta înainte să reuşească să-şi anunţe părinţii*, care primesc o copie a textului şi află indirect. Gălăgia pe care a stârnit-o atunci, atitudinea indiferentă şi graba în a exprima un adevăr pe care îl vede tratat superficial sau chiar ignorat total, fără a lua în considerare pe cine şi cum poate supăra, au rămas o constantă remarcabilă între adolescenta de atunci şi omul de televiziune de astăzi.

Cariera în radio
Suntem în anii în care Rachel Maddow lucra la teza de doctorat şi, în acelaşi timp, pentru tot felul de slujbe ciudate*, pentru a reuşi să se întreţină financiar. A trecut prin descărcat de camioane, peisagistică, ocazie cu care o cunoaşte pe Susan Mikula, partenera ei de peste zece ani si chiar ştanţarea pachetelor de cafea. Intrarea în media, pentru început într-un radio local, s-a produs la fel de neaşteptat şi de brusc ca ascensiunea ei în televiziune. Află despre un post vacant de la prietenii cu care stătea în perioada respectiva şi merge la interviu. Descriind acest episod*: "M-au chemat şi m-au pus să citesc o ştire de agenţie de la Associated Press, am făcut-o şi-mi amintesc că moderatorul m-a întrebat 'Cu ce te ocupi?' 'Descarc camioane'. Şi m-a întrebat 'Din ce?' 'Din camioane şi mai mari.' Mi-au zis pe loc 'Eşti angajată!' Prinsesem gluma şi puteam să citesc. Aşa c-am primit jobul şi-am început în ziua următoare şi ăsta a fost primul meu job în radio." Vreme de 3 ani lucrează pentru două radiouri locale, după care se mută, în 2004, la Air America, un experiment, eşuat astăzi, de contracarare a programelor conservatoare de tipul talk radio prin personalităţi de stânga, unde realizează două emisiuni*, prima din ele - pentru un an, iar a doua, care-i poartă numele, până în ianuarie 2010, la puţin timp înainte de închiderea postului.
În calitate de moderator Air America, Maddow e invitată adesea pe CNN*,*,*, dar şi pe MSNBC*,*,*, unde ajunge să-i ţină locul lui Keith Olbermann, pe atunci vedeta postului, pentru câteva ediţii, reuşind performanţa de-a menţine sau chiar mări ratingul obişnuit*

Emisiunea de pe MSNBC
Câteva luni mai tarziu, la insistenţele lui Olbermann*, primeşte propria emisiune şi cunoaşte succesul comercial, depăşindu-şi concurentul de pe CNN, în vremea respectivă, Larry King*, într-un moment în care MSNBC pare dezorientat* şi extremist*, în contextul alegerilor prezidenţiale din 2008, dintre Barack Obama şi John McCain. Aşa ia naştere The Rachel Maddow Show, titlu împrumutat de la emisiunea de pe Air America. Şi aşa ajunge SUA să se îndrăgostească de ea. Presa, blogurile şi industria media au fost luate cu asalt de farmecul lui Maddow*, iar telespectatorii n-au întârziat s-o remarce. De la un fenomen de nişă a devenit o atracţie de masă.
E prima săptămână a lui septembrie 2008, duminica dinaintea lansării emisiunii*. Bill Wolff, producătorul executiv, dă o petrecere unde invită toată echipa moştenită de Maddow de la emisiunea care ocupa tronsonul orar până în acel moment. Acolo ţine un discurs parcă scos dintr-un roman de Chuck Palahniuk în care îi sfătuieşte pe aceştia să-şi regândească munca. "Uitaţi tot ce-aţi învăţat până acum." Şi, într-adevăr, formatul şi atitudinea urmau să fie ceva nou şi revigorant pentru piaţa ştirilor prin cablu din SUA, o piaţă dominată de furia bărbaţilor* sau de frumuseţea prezentatoarelor blonde, astfel că Maddow a constituit o mică revoluţie. O lesbiană cu părul tuns scurt şi umerii laţi, o liberală bătăioasă, înarmată cu date care să-i susţină opiniile, mult sarcasm, bun simţ şi politeţe. Mai mult de atât, structura emisiunii e în aşa fel construită încât să permită dezbaterea pe larg a cel puţin două sau trei subiecte.

De ce Rachel Maddow face o diferenţă?
Fiecare ediţie a emisiunii începe cu un segment de aproximativ 12 până la 16 minute, un eseu în care Rachel Maddow expune o teză pe care apoi o construieşte treptat folosind o metaforă generală, adesea ceva din afara politicii sau din afara actualităţii, ceva care nu se leagă automat de subiectul pe care îl abordează, dar care devine izbitor de clar la final, lipeşte bucăţi dintr-un puzzle invizibil, apelând la fragmente de articole din presă, de pe bloguri, folosind clipuri electorale sau din alte emisiuni şi conturează o nouă perspectivă asupra evenimentelor. Vorbind despre această tehnică*: "E extrem de important ca în prima treime a segmentului să nu spui 'Khalid Sheikh Mohammed' sau 'tribunal militar' sau 'Guantánamo', pentru că, de îndată ce-ai spus lucrurile astea, oamenii încep să creadă că ştiu care e subiectul. Dacă nu ai maximă grijă să ţii cuvintele astea în afara discursului, cuvintele pe baza cărora oamenii presupun ce urmează să spui, n-o să-i convingi niciodată că urmează să le zici ceva ce nu ştiu deja."
Când vine vorba de invitaţi dificili, cum a fost cazurile lui Richard Cohen*, David Bahati* sau Tim Phillips*, pentru a aminti câteva, Maddow încheie discuţia într-un ton amical, punând neînţelegerile deoparte şi dorindu-le acestora succes personal. Explicând curtoazia faţă de invitaţi*: “Simt că sunt gazda emisiunii în mai mult decât un singur fel, nu doar că sunt cea care vorbeşte acolo, dar aduc oameni în emisiune ca oaspeţi, despre care spun audienţei mele, indirect, că merită să fie ascultaţi. Aşa că, indiferent pe cine am în emisiune, e contraproductiv, în relaţia mea cu telespectatorii, să-i aduc şi apoi să spun că 'Nu meriţi să fii ascultat' sau 'Eşti o pierdere de vreme' sau 'Aş vrea să nu exişti'. Dacă am introdus pe cineva în discuţie e pentru că îl consider important, nu neapărat pentru că o să fie întotdeauna de acord cu mine, cât pentru că o să aibă de spus ceva care o să ne ajute să înţelegem mai bine o problemă pe care încerc s-o explic la televizor. Şi sunt recunoscătoare pentru oricine acceptă să vină în emisiune, sunt recunoscătoare pentru timpul lor. Nu cred că ostilitatea intervine vreodată, nici măcar atunci când sunt în vehement dezacord cu cineva. În special cu oamenii care nu sunt de acord cu mine, aş vrea să simtă că au fost trataţi corect, că n-au fost prinşi într-o ambuscadă, n-au fost întrerupţi, au avut ocazia să-şi exprime opinia. (...) N-aş vrea să simtă că a fost o experienţă necivilizată.”
Acelaşi tipar se poate observa şi în interviul cu Carl Reddix*, un medic ginecolog din Jackson, Mississippi, care nu reuşeste să-şi controleze emoţiile şi să fie coerent, dar pe care Maddow nu-l întrerupe, în ciuda sfaturilor explicite pe care le primeşte de la producător*.

Viata personală şi depresia
Maddow îşi descrie adesea copilăria şi adolescenţa în interviurile pe care le acordă, vorbind despre cum a fost să crească într-o familie religioasă dintr-o comunitate conservatoare*, despre atracţia ei faţă de sport* şi aspectul masculin* pe care l-a avut încă de pe atunci. Vorbeşte degajat, fără patos sau resentimente, îşi aminteşte tot felul de aspecte inedite din viaţă şi le povesteşte în stilul ei, cu umor, inteligenţă şi relaxare. Asta se poate observa şi în interviul pentru emisiunea lui Ellen DeGeneres*, unde atinge subiecte sensibile, precum scrisorile răutacioase pe care le primeşte. Vorbind despre asta: "E amuzant. Încă de când lucram la radioul local există o constantă de 40% din reacţiile pe care primesc care sunt hate mail. (...) 100% din aceste mesaje au legătură cu felul în care arăt.'Te urăsc nu pentru ceva ce-ai spus sau pentru o poziţie pe care ai luat-o, te urăsc pentru că eşti Rachel Madcow (aluzie la numele ei: vacă nebună, cow în limba engleză însemnând vacă, iar mad însemnând nebun) şi oarecum arăţi ca o vacă.' Sau 'Numele tău e Rachel, dar o să te consider bărbat.' (...) Aş vrea ca scrisorile astea să fie despre altceva decât despre felul meu masculin." Sensibilitatea pe care o dezvăluie în decursul discuţiei cu DeGeneres oferă un pic înţelegere asupra unei probleme pe care a decis s-o facă publică doar anul acesta.
Fresh Air pe NPR, 27 martie*. În decursul interviului pentru promovarea primei ei cărţi, Drift, Rachel Maddow mărturiseşte pentru prima dată că suferă de depresie: "Încă de la pubertate, de la 11 sau 12 ani, am avut faze ciclice de depresie. Asta e o caracteristică definitorie a vieţii mele de adult. O ţin sub control. Dar există. Nu-mi răpeşte din bucurie sau energie, nu mă împiedică să-mi fac treaba, dar a face faţă depresiei e parte a vieţii mele de zi cu zi dintotdeauna... Depresia pentru mine, nu poţi să-ţi distragi atenţia de la ea... Când eşti deprimat e ca şi cum toată lumea e mama navă şi tu eşti acolo, pe o platformă mică, legătura ta cu lumea e întreruptă şi nu mai ai cu cine comunica. E ca şi cum ai dispărea. Nu e ceva ce poţi rezolva prin discuţii în terapie. E mai degrabă o treabă chimică. Primeşti adrenalină prin lucru, dar adrenalina nu e un leac." Continuă discuţia cu Rolling Stone*: "Una din manifestările depresiei pentru mine e că-mi pierd voinţa. Şi, prin urmare, îmi pierd abilitatea de a mă concentra. (...) Dacă nu sunt deprimată, dacă sunt în starea potrivită şi mă pot concentra şi pot să analizez ceva dificil fără întrerupere şi fără golul existenţial care însoţeşte depresia, asta imi oferă - nu manie. Dar excelez. Excelez în a nu fi deprimată."

Instantanee
Petrecerea organizată de MSNBC după Dineul corespondeţilor de la Casa Albă, în aprilie 2012*. Pentru că i se pare ciudat şi incorect să cineze cu oameni despre care trebuie să vorbească apoi în emisiune, Maddow şi-a asumat rolul de barman, ceva ce face şi în emisiune aproape în fiecare vineri*, ceea ce a dus la o întâlnire cu Sarah Palin*, pe care a invitat-o de mai multe ori, fără succes, în emisiune, pentru un interviu.
Personajul lui Jeff Daniels din Newsroom, serialul HBO creat de Aaron Sorkin, Will McAvoy, imprumută nu doar câteva din caracteristicile care o individualizează pe Rachel Maddow, dar unele secvenţe sunt adaptări după interviuri sau segmente ale emisiunii, precum interviul cu Rand Paul*, transpus în episodul trei al primului sezon*.
În Drift*, bestseller-ul publicat în martie 2012, Maddow vorbeşte despre cum începerea unui război a devenit o chestiune mult mai uşoară, care nu necesită dezbatere publică sau inter-instituţională, fără partizanat, în aşa manieră încât unul din oamenii care-i fac o prezentare pozitivă în carte e Roger Ailes*, CEO FOX NEWS, o televiziune de dreapta, principalul concurent al MSNBC.

Epilog
Apariţia lui Rachel Maddow în media arată nevoia pe care discursul public o are pentru control, pentru maniere şi respect. Şi, chiar dacă îi place să se considere un outsider, cu toate că şi-a pavat propriul drum, pe care existenţa ei l-a indicat devreme, atipic, diferit, strident, Rachel Maddow pare genul de personalitate făcută pentru televiziune, dar nu pentru orice fel de program de televiziune, pentru cel mai bun dintre toate. Inteligenţa, răbdarea, documentarea asiduă, umorul şi grimasele aferente, râsul strident, toate astea o fac imposibil de rezistat, dar şi dificil de cunoscut, părând să aibă în continuare foarte multe de demonstrat.

Câte puncte comune pot exista între Corneliu Vadim Tudor, un om politic ce s-a făcut remarcat în întreaga-i carieră prin excese comportamentale sau verbale şi publicul mare, cel care, în general n-a părut să adere la un astfel de model? Surpriza, atunci când priveşti manifestarea dezaprobării faţă de diverse subiecte, dar, în speţă, în domeniul politic, poate fi una mare.


E dificil de şters din conştiinţa publică momentul în care, la condamnarea comunismului de către preşedintele Traian Băsescu, Parlamentul României dădea un spectacol grosolan, nedemn şi grotesc, transmis live de posturile de ştiri. Comportamentul exacerbat de care au dat dovadă aleşii, dar nu numai, ci şi spectatorii, a făcut deliciul presei câteva zile bune. Era totuşi vorba de huiduieli, voci ridicate, fluierat, iar Corneliu Vadim Tudor, preşedintele PRM, pe atunci partid parlamentar, s-a evidenţiat în mod special, în schimburi de replici acre cu o parte din intelectualii prezenti la eveniment. Tot la fel de greu de anticipat că această criză a discursului politic se va propaga, ajungând norma unui grup revoltat, deziluzionat, furios şi dezorientat.
Peste 50000 de oameni au semnat o petiţie pe Facebook prin care îi cer demisia lui Traian Basescu din funcţia de Preşedinte al României. 50000 de oameni care, pesemne, s-au săturat. O parte activă a societăţii. Oameni care, eventual, la viitoare alegeri, cu mobilizare, ar putea să facă o diferenţă. 50000 de oameni de acord că Traian Băsescu trebuie să plece. Manifestul acestui protest cvasi-popular, scris cu majuscule, pe fugă, cu acuze care stârnesc interes, dar care nu se susţin de argumente, dar şi graba cu care a fost însuşit de internauţi amintesc de acelaşi regretabil personaj de mai sus care defila în plen cu un drapel instigând la violenţă. Mai mult de atât, pentru cei familiarizaţi cu discursul lui Vadim Tudor, expresii de genul "dictatură", "trădare naţională", "cancerul României" sau "demagogie execrabilă" pot crea un inconfortabil efect de deja-vu
Peste 50000 de oameni aderă la o idee extremistă, încurajează acest gen de discurs şi oamenii politici care-l practică. 50000 de oameni pentru care numele lui Traian Băsescu şi funcţia pe care o ocupă nu trezesc nici o formă de respect. O mulţime crescândă a electoratului, toţi având în comun faptul că aprobă aiureli. Să-l acuzi pe Preşedinte, între altele, de crimă organizată, e într-adevăr un gest de curaj, dacă şi doar dacă aduci dovezi în acest sens. Altminteri, nu faci decât să arunci cu noroi în speranţa că ceva-ceva tot o să se lipească. 50000 de oameni care acceptă că Traian Băsescu e vinovat de genocid împotriva poporului român sau tortură. 
Genocid şi tortură. Imoralitate. Subminarea economiei naţionale. Iresponsabilitate criminală. Nerespectarea drepturilor omului. Legiferarea golănii şi a nesimţirii. Trădare naţională. Expresii sonore şi uşor de reţinut. Acuze îndreptate în general către conducători de state din Africa sau Orientul Mijlociu. Sau subiecte din aşa zisul pamflet România Mare, editat tot de Corneliu Vadim Tudor. România Mare, acel ziar pe care-l cumpărau doar membrii de partid până când n-au mai făcut-o nici ei. Locul de unde "tribunul" îşi vărsa furia pe cine apuca, "pe surse", din "serviciile secrete". Ziar care l-a dat pe Traian Băsescu pe patul de moarte. Publicaţie regretabilă care anunţa mereu sondaje inexistente conform cărora PRM îşi depăşea cu mult cifrele reale. Se observă o legătură între lipsa de argumente şi uşurinţa de a lansa zvonuri sau atacuri de ambele părţi ale baricadei: carnavalescul politic şi respectivul electorat.
Poate că această aplecare către extremism nu pare gravă într-o societate pregătită să penalizeze astfel de ieşiri. Dar, aşa cum Vadim Tudor, astăzi europarlamentar, rămâne invitat în discutţii cu pretenţii seriose, unde moderatorii ajung să adopte o atitudine miloagă în speranţa că asta o să-i tempereze volumul sau mesajul, nimeni nu s-a sesizat cu privire la petiţia în cauză. Îmi amintesc o conferinţă de presă din urmă cu câţiva ani unde Vadim Tudor, încercând să anihileze un concurent politic ce câştiga popularitate în defavoarea lui, PIN, a răspândit un zvon cu privire la liderii săi. Astfel, Lavinia Şandru era însărcinată cu Cosmin Guşă. Să ne-nţelegem: nu fusese nici o surpriză că astfel de baliverne ajungeau puncte pe agenda PRM, dar reacţia de atunci, din sală, e ceva prin care, extrapolând, putem înţelege starea actuală a societăţii româneşti. În timp ce îşi prezenţa, cu o mină foarte serioasă aceste născociri, o singură voce a bufnit în râs. Poate, într-adevăr, nu era nimic de râs. Dar nici serios nu era.
Câtă vreme vom trata astfel de personaje sau excese ca pe ceva natural, câtă vreme în spaţiul public lehamitea e manifestată fără cap, iar asta trece ca ceva firesc, şansa noastră ca popor civilizat e destul de mică. Nu contestă nimeni dreptul electoratului de a se sătura de un reprezentant ales. Dar nu aşa. Pretinzând că un singur om e cauza tuturor relelor din ţară. Şi nu aşa. Aşteptându-te ca şeful statului să întruchipeze calităţi de care nu are neapărată nevoie pentru a-şi duce mandatul la capăt cu succes. Pentru că o acţiune scandaloasă va atrage imediat atenţia, desigur, însă nu şi respect. Nu şi urmările scondate.
Într-o societate care mestecă de dimineaţa până seara aceleaşi vorbe, cu invitaţi permanenţi care zboară de la o emisiune la alta, de la un post de ştiri la celălalt, invitaţi fără expertiză în domeniile pe care le analizează, o societate care-şi confundă valorile şi intelectualii, cu un public ce râde la jignirile aceluiaşi personaj, în repetate rânduri, forţându-şi partenerii de discuţie să plece, confuzia e în mod evident extrem de mare. Ea e uşor de remarcat atunci când accesezi zona de comentarii de pe diverse site-uri de ştiri, loc unde se adună nu doar aşa numiţii trolli de partid, dar şi anonimi ce-şi dau cu părerea despre toţi şi toate, fie dintr-o perspectivă propagandistă, fie pentru a-şi sustine în termenii cei mai neacademici punctul de vedere.
Fără câteva repere sau fără alternative, cum vor putea cei peste 50000 de oameni care au semnat petiţia respectivă, dar şi ceilalţi prinşi în debandada autohtonă, să găsească calea spre normalitate? Spre protest paşnic, civilizat şi eficace. Spre indignare şi nu lamentare. Cum să distingă între un discurs articulat şi unul care a deraiat de la norme? Avem exemple pozitive în acest sens: Mircea Cărtărescu, prin editorialele din EVZ, Andrei Pleşu, prin luările de poziţii pentru Adevărul şi reflecţiile din Dilema Veche, Iulian Comănescu, un om de media ce aborbează uneori şi subiecte de actualitate socială, pe al cărui site pot comenta numai utilizatorii înregistraţi, cum fusese la un moment dat şi cotidianul.ro; sau Adriana Săftoiu, o prezenţă rezervată şi inteligentă în mediul politic. Totul e să ştim cum şi de unde să-i culegem. Şi să-i apreciem.
În aceste condiţii, soluţia salvatoare pentru un popor disperat a fost formulată în urmă cu doar câteva luni, după actele teroriste din Oslo şi insula Utøya, de premierul norvegian, Jens Stoltenberg: "Răspunsul la violenţă va fi şi mai multă democraţie, şi mai multă deschidere."


Sursa: DW-TV

Deşi legea precizează clar faptul că "în România nu există religie de stat; statul este neutru faţă de orice credinţă religioasă sau ideologie atee" (art. 9 al Legii nr. 489/2006, alin. 1), asta nu a împiedicat Guvernele Călin Popescu Tăriceanu şi Emil Boc să susţină financiar construirea Catedralei Mântuirii Neamului. Cu atât mai mult, nu a împiedicat Guvernul nici să ofere gratuit terenul pe care urmează să se construiască acest monument, deşi contravine clar prevederilor Constituţiei: "Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică." (art. 136, alin. 4 din Constituţie¹).
Problema care se ridică nu e constuirea acestui monument, care se poate construi liniştit şi fără nici o problemă, dar implicarea financiară a Guvernului în construirea sa, ilegalitatea acestei implicări. Însă, acordarea terenului şi ajutorului financiar către BOR nu reprezintă singurele forme de suport pe care Statul le acordă Bisericii Ortodoxe: constant Administraţiile Locale sau

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...