Rachel Maddow e astăzi una dintre cele mai vizibile şi apreciate
voci liberale din mass-media americană, emisiunea ei de pe MSNBC* e urmărită zilnic de aproximativ un milion de telespectatori, cu creşteri recente de până la un milion şi jumătate*,
datorate campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale. De la
apariţia ei în televiziune a stârnit un interes atât de mare că pare
incredibil că şi-a lansat emisiunea doar cu patru aniî n urmă. Pentru
a-i înţelege cât mai clar traiectoria până în acest punct, pentru a
putea explica ce o motivează şi de ce publicul de stânga, dar nu numai,
s-a îndrăgostit ea, o personalitate atipică, sunt necesare câteva
salturi în trecut.
Perspectivă
E anul 1990,
festivitatea de absolvire a liceului Castro Valley din California. O
tânără, o blondă slăbuţă şi înaltă, e prezentată şi invitată pe scenă să
ţină un discurs* despre
experienţele acelor ani, dar ceea ce ajunge să spună nu doar că sună
total diferit faţă de ce te-ai aştepta, dar indică tiparul pe care
Rachel Maddow îl foloseşte atunci când îşi construieşte eseurile
introductive din fiecare seară. Dacă e să extrapolăm puţin, să
presupunem că ideile expuse acolo au ghidat-o până în prezent, atunci
putem lua cu uşurinţă câteva citate în care să-i recunoaştem
activitatea.
Pentru început, atât într-un promo pentru MSNBC*, cât şi în declaraţii de presă*,
Maddow insistă că ceea ce-ar putea fi confundat cu activism sau
propagandă e, de fapt, simpla exprimare a unei opinii, scopul ei fiind
'creşterea nivelului de informaţie utilă din lume'. În discursul din
1990: "(...) Am decis să spun lucrurile pe care am vrut cu adevărat să
le spun în ultimii patru ani: (...) după ce absolvim în seara asta, nu
mai trebuie să lăsăm societatea să ne dicteze, avem ocazia s-o creăm noi
înşine. (...) Castro Valley are potenţialul să devină o comunitate
progresistă interesantă şi atractivă, dar nu cred că cei care deţin
astăzi puterea sunt pregătiţi să lase aşa ceva să se întâmple. Să dăm de
înţeles oligarhiei existente aici că nu acceptăm gândirea ei limitată."
Încheie cu: "(...) avertizez restul comunităţii, atenţie, venim!" La
numai 17 ani se întrevede deja imaginea unei personalităţi cu inclinaţii
reformatoare.
Activism şi studii
Cariera în radio
Suntem în anii în care Rachel Maddow lucra la teza de doctorat şi, în acelaşi timp, pentru tot felul de slujbe ciudate*,
pentru a reuşi să se întreţină financiar. A trecut prin descărcat de
camioane, peisagistică, ocazie cu care o cunoaşte pe Susan Mikula,
partenera ei de peste zece ani si chiar ştanţarea pachetelor de cafea.
Intrarea în media, pentru început într-un radio local, s-a produs la fel
de neaşteptat şi de brusc ca ascensiunea ei în televiziune. Află despre
un post vacant de la prietenii cu care stătea în perioada respectiva şi
merge la interviu. Descriind acest episod*:
"M-au chemat şi m-au pus să citesc o ştire de agenţie de la Associated
Press, am făcut-o şi-mi amintesc că moderatorul m-a întrebat 'Cu ce te
ocupi?' 'Descarc camioane'. Şi m-a întrebat 'Din ce?' 'Din camioane şi
mai mari.' Mi-au zis pe loc 'Eşti angajată!' Prinsesem gluma şi puteam
să citesc. Aşa c-am primit jobul şi-am început în ziua următoare şi ăsta
a fost primul meu job în radio." Vreme de 3 ani lucrează pentru două
radiouri locale, după care se mută, în 2004, la Air America, un
experiment, eşuat astăzi, de contracarare a programelor conservatoare de
tipul talk radio prin personalităţi de stânga, unde realizează două
emisiuni*,
prima din ele - pentru un an, iar a doua, care-i poartă numele, până în
ianuarie 2010, la puţin timp înainte de închiderea postului.
În calitate de moderator Air America, Maddow e invitată adesea pe CNN*,*,*, dar şi pe MSNBC*,*,*,
unde ajunge să-i ţină locul lui Keith Olbermann, pe atunci vedeta
postului, pentru câteva ediţii, reuşind performanţa de-a menţine sau
chiar mări ratingul obişnuit*.
Emisiunea de pe MSNBC
Câteva luni mai tarziu, la insistenţele lui Olbermann*, primeşte propria emisiune şi cunoaşte succesul comercial, depăşindu-şi concurentul de pe CNN, în vremea respectivă, Larry King*, într-un moment în care MSNBC pare dezorientat* şi extremist*,
în contextul alegerilor prezidenţiale din 2008, dintre Barack Obama şi
John McCain. Aşa ia naştere The Rachel Maddow Show, titlu împrumutat de
la emisiunea de pe Air America. Şi aşa ajunge SUA să se îndrăgostească
de ea. Presa, blogurile şi industria media au fost luate cu asalt de
farmecul lui Maddow*, iar telespectatorii n-au întârziat s-o remarce. De la un fenomen de nişă a devenit o atracţie de masă.
E prima săptămână a lui septembrie 2008, duminica dinaintea lansării emisiunii*.
Bill Wolff, producătorul executiv, dă o petrecere unde invită toată
echipa moştenită de Maddow de la emisiunea care ocupa tronsonul orar
până în acel moment. Acolo ţine un discurs parcă scos dintr-un roman de
Chuck Palahniuk în care îi sfătuieşte pe aceştia să-şi regândească
munca. "Uitaţi tot ce-aţi învăţat până acum." Şi, într-adevăr, formatul
şi atitudinea urmau să fie ceva nou şi revigorant pentru piaţa ştirilor
prin cablu din SUA, o piaţă dominată de furia bărbaţilor*
sau de frumuseţea prezentatoarelor blonde, astfel că Maddow a
constituit o mică revoluţie. O lesbiană cu părul tuns scurt şi umerii
laţi, o liberală bătăioasă, înarmată cu date care să-i susţină opiniile,
mult sarcasm, bun simţ şi politeţe. Mai mult de atât, structura
emisiunii e în aşa fel construită încât să permită dezbaterea pe larg a
cel puţin două sau trei subiecte.
De ce Rachel Maddow face o diferenţă?
Fiecare
ediţie a emisiunii începe cu un segment de aproximativ 12 până la 16
minute, un eseu în care Rachel Maddow expune o teză pe care apoi o
construieşte treptat folosind o metaforă generală, adesea ceva din afara
politicii sau din afara actualităţii, ceva care nu se leagă automat de
subiectul pe care îl abordează, dar care devine izbitor de clar la
final, lipeşte bucăţi dintr-un puzzle invizibil, apelând la fragmente de
articole din presă, de pe bloguri, folosind clipuri electorale sau din
alte emisiuni şi conturează o nouă perspectivă asupra evenimentelor.
Vorbind despre această tehnică*:
"E extrem de important ca în prima treime a segmentului să nu
spui 'Khalid Sheikh Mohammed' sau 'tribunal militar' sau 'Guantánamo',
pentru că, de îndată ce-ai spus lucrurile astea, oamenii încep să creadă
că ştiu care e subiectul. Dacă nu ai maximă grijă să ţii cuvintele
astea în afara discursului, cuvintele pe baza cărora oamenii presupun ce
urmează să spui, n-o să-i convingi niciodată că urmează să le zici ceva
ce nu ştiu deja."
Când vine vorba de invitaţi dificili, cum a fost cazurile lui Richard Cohen*, David Bahati* sau Tim Phillips*,
pentru a aminti câteva, Maddow încheie discuţia într-un ton amical,
punând neînţelegerile deoparte şi dorindu-le acestora succes
personal. Explicând curtoazia faţă de invitaţi*:
“Simt că
sunt gazda emisiunii în mai mult decât un singur fel, nu doar că sunt
cea care
vorbeşte acolo, dar aduc oameni în
emisiune ca oaspeţi, despre care spun
audienţei mele, indirect, că merită să fie ascultaţi. Aşa că, indiferent
pe cine
am în emisiune, e contraproductiv, în relaţia mea cu telespectatorii,
să-i
aduc şi apoi să spun că 'Nu meriţi să fii ascultat' sau 'Eşti o pierdere
de vreme' sau 'Aş vrea să nu exişti'. Dacă am introdus pe cineva în
discuţie e pentru că îl consider important, nu neapărat pentru că o să
fie întotdeauna de acord cu mine, cât pentru că o să aibă de spus ceva
care o să ne ajute să înţelegem mai bine o problemă pe care încerc s-o
explic la televizor. Şi sunt recunoscătoare pentru oricine acceptă să
vină în emisiune, sunt recunoscătoare pentru timpul lor. Nu cred că
ostilitatea intervine vreodată, nici măcar atunci când sunt în vehement
dezacord cu cineva. În special cu oamenii care nu sunt de acord cu mine,
aş vrea să simtă că au fost trataţi corect, că n-au fost prinşi într-o
ambuscadă, n-au fost întrerupţi, au avut ocazia să-şi exprime opinia.
(...) N-aş vrea să simtă că a fost o experienţă necivilizată.”
Acelaşi tipar se poate observa şi în interviul cu Carl Reddix*,
un medic ginecolog din Jackson, Mississippi, care nu reuşeste să-şi
controleze emoţiile şi să fie coerent, dar pe care Maddow nu-l
întrerupe, în ciuda sfaturilor explicite pe care le primeşte de la
producător*.
Viata personală şi depresia
Maddow
îşi descrie adesea copilăria şi adolescenţa în interviurile pe care le
acordă, vorbind despre cum a fost să crească într-o familie religioasă
dintr-o comunitate conservatoare*, despre atracţia ei faţă de sport* şi aspectul masculin*
pe care l-a avut încă de pe atunci. Vorbeşte degajat, fără patos sau
resentimente, îşi aminteşte tot felul de aspecte inedite din viaţă şi le
povesteşte în stilul ei, cu umor, inteligenţă şi relaxare. Asta se
poate observa şi în interviul pentru emisiunea lui Ellen DeGeneres*,
unde atinge subiecte sensibile, precum scrisorile răutacioase pe care
le primeşte. Vorbind despre asta: "E amuzant. Încă de când lucram la
radioul local există o constantă de 40% din reacţiile pe care primesc
care sunt hate mail. (...) 100% din aceste mesaje au legătură cu felul
în care arăt.'Te urăsc nu pentru ceva ce-ai spus sau pentru o poziţie pe
care ai luat-o, te urăsc pentru că eşti Rachel Madcow (aluzie la numele
ei: vacă nebună, cow în limba engleză însemnând vacă, iar mad însemnând
nebun) şi oarecum arăţi ca o vacă.' Sau 'Numele tău e Rachel, dar o să
te consider bărbat.' (...) Aş vrea ca scrisorile astea să fie despre
altceva decât despre felul meu masculin." Sensibilitatea pe care o
dezvăluie în decursul discuţiei cu DeGeneres oferă un pic înţelegere
asupra unei probleme pe care a decis s-o facă publică doar anul acesta.
Fresh Air pe NPR, 27 martie*.
În decursul interviului pentru promovarea primei ei cărţi, Drift,
Rachel Maddow mărturiseşte pentru prima dată că suferă de depresie:
"Încă de la pubertate, de la 11 sau 12 ani, am avut faze ciclice de
depresie. Asta e o caracteristică definitorie a vieţii mele de adult. O
ţin sub control. Dar există. Nu-mi răpeşte din bucurie sau energie, nu
mă împiedică să-mi fac treaba, dar a face faţă depresiei e parte a
vieţii mele de zi cu zi dintotdeauna... Depresia pentru mine, nu poţi
să-ţi distragi atenţia de la ea... Când eşti deprimat e ca şi cum toată
lumea e mama navă şi tu eşti acolo, pe o platformă mică, legătura ta cu
lumea e întreruptă şi nu mai ai cu cine comunica. E ca şi cum ai
dispărea. Nu e ceva ce poţi rezolva prin discuţii în terapie. E mai
degrabă o treabă chimică. Primeşti adrenalină prin lucru, dar adrenalina
nu e un leac." Continuă discuţia cu Rolling Stone*:
"Una din manifestările depresiei pentru mine e că-mi pierd voinţa. Şi,
prin urmare, îmi pierd abilitatea de a mă concentra. (...) Dacă nu sunt
deprimată, dacă sunt în starea potrivită şi mă pot concentra şi pot să
analizez ceva dificil fără întrerupere şi fără golul existenţial care
însoţeşte depresia, asta imi oferă - nu manie. Dar excelez. Excelez în a
nu fi deprimată."
Instantanee
Petrecerea organizată de MSNBC după Dineul corespondeţilor de la Casa Albă, în aprilie 2012*.
Pentru că i se pare ciudat şi incorect să cineze cu oameni despre care
trebuie să vorbească apoi în emisiune, Maddow şi-a asumat rolul de
barman, ceva ce face şi în emisiune aproape în fiecare vineri*, ceea ce a dus la o întâlnire cu Sarah Palin*, pe care a invitat-o de mai multe ori, fără succes, în emisiune, pentru un interviu.
Personajul lui Jeff Daniels din Newsroom, serialul HBO creat de
Aaron Sorkin, Will McAvoy, imprumută nu doar câteva din caracteristicile
care o individualizează pe Rachel Maddow, dar unele secvenţe sunt
adaptări după interviuri sau segmente ale emisiunii, precum interviul cu
Rand Paul*, transpus în episodul trei al primului sezon*.
În Drift*,
bestseller-ul publicat în martie 2012, Maddow vorbeşte despre cum
începerea unui război a devenit o chestiune mult mai uşoară, care nu
necesită dezbatere publică sau inter-instituţională, fără partizanat, în
aşa manieră încât unul din oamenii care-i fac o prezentare pozitivă în
carte e Roger Ailes*, CEO FOX NEWS, o televiziune de dreapta, principalul concurent al MSNBC.
Epilog
Apariţia lui
Rachel Maddow în media arată nevoia pe care discursul public o are
pentru control, pentru maniere şi respect. Şi, chiar dacă îi place să se
considere un outsider, cu toate că şi-a pavat propriul drum, pe care
existenţa ei l-a indicat devreme, atipic, diferit, strident, Rachel
Maddow pare genul de personalitate făcută pentru televiziune, dar nu
pentru orice fel de program de televiziune, pentru cel mai bun dintre
toate. Inteligenţa, răbdarea, documentarea asiduă, umorul şi grimasele
aferente, râsul strident, toate astea o fac imposibil de rezistat, dar
şi dificil de cunoscut, părând să aibă în continuare foarte multe de
demonstrat.
Categories:
portret
