Acum aproximativ doi ani, pe cartea cu păcate, scriam un articol în care îmi exprimam dezamăgirea pentru diferitele niveluri de interes pe care moartea unor artişti le poate întâlni. Observ cu aceeaşi dezamăgire că lucrurile nu s-au schimbat deloc. Moartea lui Amy Winehouse, artist despre care am scris recent pe Indied, atrage în România considerabil mult mai multă atenţie decât a făcut moartea lui Mircea Ivănescu. Voi încerca să nu repet prea mult din ceea ce spuneam în articolul pentru Indied, însă cred că unele idei chiar trebuie repetate.
Amy Winehouse, despre care voi refuza măcar pentru moment să vorbesc la trecut, e genul rar de artist care, dincolo de lucrurile pe care ziarele de scandal le pot scrie la adresa sa, dincolo de problemele evidente, reuşeşte să fie autentică în puncte în care superficialitatea industriei muzicale ne-a obişnuit să vedem normalitate. Moartea lui Amy Winehouse înseamnă, înainte de
orice, o pierdere foarte mare pentru muzica de calitate, pentru anumite genuri muzicale pe care puţini artişti comerciali le mai abordează, în special jazz, care a avut o amprentă puternică pe albumul său de debut, Frank. Amy a reuşit performanţa de a câştiga, la ediţia din 2008, cinci Premii Grammy, inclusiv la categorii ca Cel mai bun artist debutant, Înregistrarea anului şi Cântecul anului, fiind prima cântăreaţă din Marea Britanie care câştigă cinci premii Grammy, în condiţiile în care, şi trebuie subliniat asta, muzica lui Amy Winehouse, departe de a fi tocmai necomercială, e cu mult mai puţin comercială decât cea a cântăreţilor cu care a concurat pentru Cântecul anului (Rihanna, Plain White T's) sau pentru Înregistrarea anului (Beyoncé, Rihanna, Justin Timberlake). Mă tem că, aşa cum am observat că unii o fac deja, Amy Winehouse reprezintă pentru o parte dintre cei care comentează calitatea ei de artistă doar suma scandalurilor în care a fost implicată. Ceea ce, să spun sincer, e o mare pierdere, fiindcă, dacă aveţi răbdare să ascultaţi melodiile selectate în articolul pentru Indied, ceea ce reiese clar e faptul că Amy se pricepe de minune la muzică. Mai mult decât cei cu care astăzi e comparată (şi nu mă refer la cei care şi-au găsit sfârşitul tot la 27 de ani), pentru a dovedi lipsa de valoare a cântăreţei britanice. Nu mă feresc să spun că aproape orice comparaţie o găseşte într-o poziţie favorabilă pe Amy Winehouse, pentru simplul motiv că şi-a permis să fie, în muzică, ceea ce a simţit, nu ceea ce, scuză tot mai folosită, se presupune că se aşteaptă de la un cântăreţ.
Moartea lui Amy Winehouse lasă un gol mai ales în acea zonă (şi aşa destul de firavă) a muzicii, aceea cu versuri bune, gândite, inteligente. Însă, mai mult decât atât, schimbă (sau, cel puţin, ar trebui) percepţia noastră despre muzica comercială. Tot mai puţini artişti britanici găsesc succesul pe care Amy Winehouse l-a găsit în SUA, însă precedentul creat de ea dovedeşte clar că, într-o piaţa muzicală sufocată de mediocritate, există întotdeauna loc şi pentru artişti de calitate.

Categories: , , ,

Leave a Reply

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...